Descriere
Participanţi la Congresul de la Paris (1856 ‐ 1857)
Basarabia nu va rămâne integral şi nici permanent în componenţa Imperiului ţarist decât până în anul 1856, când ruşii, învinşi în Războiul Crimeii (1853-1856) de coaliţia anglo-francoturcă, se vor retrage din Principate. Congresul de Pace de la Paris din 1856, cea de-a doua reuniune internaţională de marcantă însemnătate a secolului al XIX-lea, după Congresul de la Viena, va acorda românilor o atenţie deosebită, şi nu numai prin neutralizarea Mării Negre, ci şi prin internaţionalizarea Dunării, inclusiv prin restituirea către Moldova a Basarabiei de Sud, vecină gurilor Dunării. Tratatul general de pace între Austria, Franţa, Marea Britanie, Prusia, Rusia, Sardinia şi Poarta Otomană, semnat la Paris, la 30 martie 1856, stipula în mod expres, la art. XX, că „Majestatea Sa împăratul tuturor Rusiilor consimte la rectificarea frontierei sale în Basarabia” şi anume: „Noua frontieră va pleca de la Marea Neagră, la (…) est de lacul Burna Sola (Burnaz, n.n.), va ajunge perpendicular pe şoseaua Akerman, va urma această şosea până la Valul lui Traian, va trece la sud de Bolgrad, va urca de-a lungul râului Ialpug până la Sărăţiea şi va sfârşi la Katamori pe Prut. Mai sus de acest punct, vechea frontieră dintre cele două imperii nu va suferi nici o modificare”. Art. XXI al Tratatului preciza că „Teritoriul cedat de Rusia va fi anexat la principatul Moldova, sub suzeranitatea Sublimei Porţi”, iar „locuitorii de pe acest teritoriu se vor bucura de drepturile şi de privilegiile asigurate Principatelor”. Marile Puteri europene recunoşteau, în aşa mod, printr-un tratat internaţional, apartenenţa sudului Basarabiei şi, implicit, a întregii Basarabii, la spaţiul de cultură şi civilizaţie a celor două Principate. Aceasta deoarece, prin art. XXIII al Tratatului de la Paris, „Sublima Poartă se angajează să asigure numitelor principate o administraţie independentă şi naţională, cât şi deplina libertate a cultului, a legislaţiei, a comerţului şi navigaţiei”. La câteva săptămâni de la semnarea Tratatului de la Paris, logofătul moldovean Vasile Ghica, într-un document adresat puterilor europene şi intitulat „Proiect de o formulă a dorinţelor României”, atrăgea atenţia asupra greşelii săvârşite de a nu înapoia Moldovei întregul teritoriu al Basarabiei, argumentând că, singură, doar graniţa pe Nistru era mai uşor de apărat, decizia Congresului de pace creând pe deasupra şi numeroase dificultăţi legate de trasarea unei frontiere artificiale. Oricum, chiar şi această parţială refacere a nedreptăţii comise în anul 1812, va fi calificată de ţarul Alexandru al II-lea drept o ştirbire teritorială a „patrimoniului naţional” şi un afront personal adus onoarei şi demnităţii sale imperiale. „Nici nu apucase să semneze bine Tratatul de pace (din 1856, n.n.), apreciază pe bună dreptate istoricul rus V.N. Vinogradov, că guvernul rus se şi gândea la revizuirea sa, la redobândirea a ceea ce pierduse şi, mai presus de orice, la restabilirea drepturilor Rusiei în Marea Neagră” .
